Intalnire cu Hrisa si Areta

Dacă ar fi să pictez tabloul cu aromâni ai copilăriei mele, m-aş opri la două imagini: sărutatul mâinii bătrânilor ,indiferent de sex - asta la îndemnul mamei mele înainte de a-i întâlni - şi o a doua imagine ar fi cea cu “lâcumi”. Cititorii de origine turcă stiu deja la ce mă refer, e vorba de un preparat dulce, rahatul. Îndoliată, îmbrăcată în straie grele, tanti Haricla scotea din buzunarele rochiei bucăţi de rahat înfăşurate într-o batistă şifonată pe care le oferea copiilor. Era mereu pregătită cu ceva dulce, special pentru a-i bucura. Am beneficiat şi eu de o bucăţică, aveam vreo 5-6 ani în apartamentul matusii mele de pe Bd. Victoriei. Bătrânelor aromâne le plăceau vizitele : să facă şi să primească. Cât despre sărutatul mâinii, nu e vorba decat despre imensul respect pe care aromânii îl au pentru bătrâni. Întotdeauna li se dădea dreptate şi trebuia să faci precum te îndrumau. Tanti Hrisa Caţaraiani îmi povestea cu prilejul întâlnirii cum bunica ei dădea directive în gospodărie pentru cei mai tineri ‘’din padi, bâgată’’, stând întinsă la pat. La fel obiceiul era, - îmi relatează aceeaşi doamnă -ca cel mai mic dintre fraţi să rămână cu părinţii şi să aibă sfântă grijă de ei. De aici cred că porneşte şi armonia în familie, de la respect. Acelaşi gest – sărutatul mâinii - îl observăm şi la turco-tătarii din Techirghiol, numai că ei după ce sărutau mâna o duceau şi la frunte. Demersul de a scrie despre aromânii din Techirghiol mă copleşeşte. Am hotărât să mă întâlnesc pur şi simplu cu oameni, martori ai unei istorii vii. Poartă încă cu ei trecutul tumultuos. Ascultându-le pe cele două doamne, îmi vine să scriu numai despre drum. Da, drum, drumuri… transhumanţa Veria-Avdela , cărvănăritul – transportul de bunuri cu căruţa şi cai -, colonizările în Cadrilaterul cu cele două judeţe Caliacra şi Durostor, apoi Dobrogea. Drumul este iniţiere şi cunoaştere, lupta pentru supravieţuire, dar şi cântec şi voie-bună.În cărţi suntem numiţi „cărăuşii Balcanilor’’, aromânii asigurau transportul în peninsulă până la apariţia trenurilor. Având contact cu mai multe culturi, îşi lărgeau orizontul de cunoaştere, împrumutau gesturi şi cutume. Aşa, se vorbeşte azi despre aromânii poligloţi din trecut care vorbeau câte 5-6 limbi : turca, greaca, albaneza, greaca, româna sau bulgara. Techirghiol 2012. O dimineaţă călduroasă de august, 5. Încotro s-o iau ? Pe cine să vizitez? Mă gândesc la familiile de aromâni din oraşul meu. Îmi vin în minte câteva nume : Guteanu, Ceară, Caţaraiani, Hagi-Masuri, Zamani, Gherase,Papu, Zdralea, Cealera, Cutova, Babanica, Pucichi, Pavlicu, Ganera,Cuculici,Ghizari,Agurasti, Galavu, Armeanu,etc…Pe strada mea, vis-a-vis de şcoală stă familia Caţaraiani. Sper să o intalnesc pe tanti Hrisa. Nu am mai văzut-o de mult. îmi deschide uşa o femeie în negru toată, ce poartă pe chip urme de lacrimi. Soţul, Cociu Caţaraiani, s-a prăpădit acum 2 ani. „ Bâgăm measa di 2 ani’’ precizează dânsa, adică am făcut o pomană la 2 ani de la moarte. Aşa îmi amintesc de femeia văduvă la aromâni : sobră, rezervată, fără dorinţa de a mai ieşi în lume. Văduve chiar de tinere, aromâncele nu se mai recăsătoreau dedicându-se gospodăriei şi copiilor ce au ramas orfani de tată. Vorbele mele sunt suficiente , iată povestea Hrisei Caţaraiani : ‘’M-am născut în 1935 în Gargalîk, Kiluc, Bulgaria. Când am venit în România, ne-am aşezat mai întâi în Mangalia unde am stat din 1940 până în 1952 unde am avut casă din partea statului. Părinţii mei, Maria şi Sotir Cealera, s-au născut în Veria, Grecia. Tata purta nume grecesc, fiind botezat de grec. În 1928 au plecat spre Cadrilater, stabilindu-se acolo. Mama avea 18 ani. Numele ei de domnişoară era Agurasti. Eu mai aveam 4 fraţi. Bunicul din partea mamei era cărvănar, avea cai şi căruţă.Bunicul din partea tatălui era oier, avea 4-500 oi. În Cadrilater nu aveam apă, căram apa de la izvor şi pentru animale în bidoane pe care le aşezam pe măgar.Din 1952 şi pănă în 1955 am stat în Sighişoara, unde am fost deportaţi. În 1955 am venit in Techirghiol, şi am locuit la surorile mamei. Oraşul era ingrijit şi curat, gara de la cimitir era plină cu flori. L-am cunoscut şi pe preotul Antohi, un preot nemaipomenit care ajuta oamenii din oraş, înţelegător şi slujea foarte frumos.’’ Întâlnirea cu tanti Areta. Într-un bloc de pe str. Alexandru Puşkin, aveam s-o revăd pe tanti Areta. Prima dată observ vioiciunea ochilor si vigoarea trupului. Chipul este frumos şi pufos asemeni unui fulg de nea. La 84 ani, tanti Areta zburdă, plină de energie. Începem discuţia privind poze vechi încărcate de amintiri, poze pe care vi le prezentăm şi în monografie. Şi ne oprim la fotografiile cu mama ei, Maria Pavlicu Ceară – mireasă.(vezi fotografiile). Obiceiul era ca în ziua nunţii „nveasta” (mireasa) să fie îmbrăcată în alb „tu grondu albu” şi Luni, imediat după nuntă, ea se îmbrăca în „grondu” (un fel de rochie) negru. Curios… negru. Tanti Areta îşi aminteşte de nunta la aromâni : era un obicei ca părinţii - încă de când copilul avea 11 ani – să se înţeleagă cu ceilalţi părinţi, viitorii cuscri asupra căsătoriei celor doi tineri. O altă metodă pentru căsătorie erau ‘’pruxinitele’’, peţitoarele. Nunta ţinea 7 zile. Joi se făceau ‘’culaţili’’ (colacii), înainte de nuntă. Vineri se lua zestrea, sâmbătă nunta la fată cu rudele fetei si duminică nunta la băiat unde se invitau ‘’buggeaţii’’ ,invitaţii propuşi de băiat din partea rudelor miresei. Luni se făcea ‘’ papara’’, familia miresei pregătea dulciuri şi se duceau la băiat acasă unde jucau şi cântau. Mireasa în timpul nunţii trebuia să fie foarte serioasă, nu zvăpăiată. Când o femeie naştea în comunitate, cel care făcea anunţul primea „sâhârichea”, adică bani pentru că a adus primul vestea. De obicei, copiii anunţau vestea cea bună. Dacă era băiat era şi mai bună. La botez, naşii participau la slujba religioasă, fără părinţii care aşteptau acasă. Naşii spuneau în pragul uşii dupa momentul de la biserică : „l-am luat păgân şi vi l-am adus creştin”. La înmormântare era jale mare. Femeile cântau „ mirghiloae”, cântece de jale şi pe loc compuneau versurile ce cuprindeau ipostaze din viaţa celui decedat. Areta Guteanu îşi aminteşte cum mama ei împreună cu sora, Caterina Hagi-Masuri boceau la înmormantarea fiului de 16 ani. Cântecul de jale suna cam asa : „s-a dus la primărie tatăl tău şi în loc de acte de căsătorie i-au dat acte de înmormântare”. Tanti Areta îşi aduce aminte mai departe de tata – mare , Apostol Ceară, care era „chihăie”, mare bogătaş. Era obiceiul la aromâni să investească în aur şi anume în „flurii” ( galbeni) sau „ vaftisi” bijuterii - medalion de aur în formă pătrată. Areta Guteanu s-a născut în 1928 în Veria, Grecia. A ajuns din Grecia – în urma colonizării – în Caliacra, Bulgaria când avea numai 8 luni. În 1940, în urma schimbului de populaţie, ajunge in România. La Mangalia stau numai 3 luni, după care se stabilesc în Techirghiol.Ţine minte că în Techirghiol se formase o comisie care a hotărât ca aromânii să primească casele nemţilor. Contextul istoric. Pentru a înţelege şi mai bine condiţiile istorice, politice care au dus la stabilirea aromânilor verieni în localitatea Techirghiol, reiau spre lectură anumite studii scrise de istorici, lingvişti, etnologi. Nici o referire punctuală la aromânii techirghioleni. În schimb găsesc nenumărate date despre colonizarea din Dobrogea. Mă opresc asupra primei cărţi cumpărată de mine chiar din librăria din Techirghiol în 1994. Este vorba de « Macedoromânii pe văile istoriei » de către Nicolae Cuşa din care extrag urmatoarele informatii : • 1919-1922 războiul greco-turc. Urmează schimbul de populaţie între Turcia şi Grecia • 1 400 000 de greci din Turcia s-au refugiat in Grecia. Statul grec se află în imposibilitatea de a sprijini pe aceşti refugiaţi. • Aromânii din Veria au fost primii care au dorit să se mute în ţară . Miscarea era condusă de Gheorghe Celea, bunicul actorului Ion Caramitru. • 23 februarie 1923 se face un apel către România si guvernul României pentru intrarea aromânilor, înlesnirea transportului şi colonizarea lor. • 30 noiembrie 1924 are loc un Congres in Veria condus de G. Badralexi unde toti participantii cer emigrarea in România. • 26 Octombrie 1925 primul vapor romanesc « Iaşi » ajunge în România. • 13 iunie 1925 are loc colonizarea în Cadrilater prin hotărârea Consiliului de Miniştri. • 6553 de familii ajung în ţară • 1940 Cadrilaterul intră în componenţa Bulgariei

Povestea unui oracol de la 1925

DOMNUL PETZI.Cat de importanti sunt oamenii din jurul nostru.Mai ales cei alaturi de care crestem. Unii lasa o amprenta asupra formarii noastre intelectuale fara sa-si doreasca. Sunt oameni educati, elite care isi doresc sa lase discipoli in urma lor. Am intalnit si oameni de genul asta. Nu-mi plac. Nu tin cont de propria individualitate a tanarului si incearca oarecum sa impuna curentul ideologic pe care ei insisi l-au urmat. E ceva fortat aici.
Vreau sa ma refer la oamenii simpli pe care-i intalnim si care prin atitudinea si comportamentul lor natural marcheaza spiritual si moral un tanar.
Domul Dumitru Petzi ( asa isi scria numele, „un pezzo , due pezzi , Steliana”, imi spunea batranul octogenar) venea in anii’80 la Baile Reci de la Techirghiol pentru cure de namol. Nici nu stiu cum a gasit familia noastra la care locuia in fiecare vara impreuna cu sotia, profesoara de limba engleza. De la dumneaei am invatat primele cuvinte in limba engleza si cantecelul Brother John in timp ce mai traziu faceam la scoala lectii de rusa despre muncitorii din uzine si tractoristii de pe camp.
Parca evadam intr-un alt univers pe perioada cat domnul Petzi statea la noi, un univers al cartilor si calatoriilor care l-au format ca om , animat de conversatii indelungi si spumoase in care erau mereu inserate citate din oameni celebri („cate limbi cunosti de atatea ori te numesti om”)ii placea sa povesteasca istorii inedite din viata lor tumultoasa: casa demolata de comunisti in care – intr-o vizita la Bucuresti de atunci – am vazut pentru prima data un pian si in peretele careia era zidita cureau de fost tanar rebel legionar, cocoseii de aur ce valorau enorm confiscati de securitate ce nu a reusit sa ii recupereze nici in anii 90, unchiul capitan in armata albaneza, sederea impreuna cu parintii la Sofia,cina cu Mussolini, broderille mamei, vaduva inca de tanara, ce nu a vrut sa se recasatoreasc dedicandu-se celor doi fii Paul si Dumitru.
Domnul Petzi impreuna cu o matusa –tanti Tasa (Anastasia Cealera Bacola) – au fost oamenii care mi-au povestit pentru prima data despre aromani si viata lor din Pind. Ei au insuflat in mine dorinta de a cauta mai departe adevaruri si de a lua initiativa. Asa am inceput voluntariatul de mai tarziu pentru comunitatile aromane din Bucuresti si Techirghiol.
„Care este regula lui SI conditionnel in limba franceza, Steliana?” ma intreba cu autoritate domnul Petzi pentru a-mi verifica cunostintele privind gramatica limbii franceze.Ii raspundeam corect ei observand la mine aplecarea catre limbi straine.
ORACOLUL. Era 11 septembrie 2001.Bucuresti. In ziua atacurilor teroriste asupra SUA eu primeam cartile despre aromani ale lui Dumitru Petzi de la dna Petzi, dumnealui decedand intre timp. Stia ca urma sa moara. Cu desavarsita credinta in Dumnezeu, astepta momentul cu intelegere, in liniste, rugandu-se.Mainile albe, masive impreunate pe piept.Dumnezeu sa il odihneasca!
Cartile erau asezate ordonat intr-o cutie imensa. Tot acolo se afla si cutia de brodat din catifea culoarea prunei a mamei sale. O pastrez si acum si am aratat-o mereu in expozitiile mele vizitatorilor de stand in cadrul Zilele Orasului Techirghiol. In fiecare vara obisnuiam sa etalez pe masa si cartile de la 1900 despre aromani. Alaturi de cutia de brodat in aceeasi cutie cu carti se afla si teza lui de doctorat „Finantarea in caz de razboi”, 5 caiete scrise de mana, doctorat pe care nu a reusit sa il sustina din cauza contextului istoric de dupa 1945.
La sfarsit, doamna Petzi imi spune: „Steliana, am si un caiet cu amintri inceput de Mitica in 1925 pe cand era elev la Scoala Comerciala de la Salonic.Pastreaza-l tu.” L-am deschis. Papagheorghe Gheorghe, Biciolla, Caraluzi, Mihalecu, Atanasescu Aurel, Papahagi Anastase, Badralexi Niculae,Paul C. Petzi - toti colegi si prieteni cu autorul Oracolului. Il rasfoiesc cu grija. Aflu ca acesti adolescenti erau preocupati de lucruri majore privind formarea lor intelectuala si evolutia istorica a tarilor din jur.Si asta in timp ce citeau Alfred de Musset, Jean Jacques Rousseau,Batzaria, Creanga, Eminescu, Tolstoi, Guy de Maupassant si ascultau Aida, Simfonia 9, Cavaleria Rusticana sau doine si cantece populare „albanezesti”.
Dupa 10 ani petrecuti pe raftul din biblioteca, acest oracol ajunge in fata voastra. Poate printre cei care completeaza oracolul sunt rude sau oameni pe care-i cunoasteti.
Savurati aceast bijuterie de epoca!

I breathe by Matilda Caragiu-Marioteanu, translated by Steliana Gima

A leaf fell on my nape
dry
heavy due to the burden of the year that passed
yellow
light due to its thin beauty, without the body nature gave it.

I breathe
Me.
Why me?
How it is me who breathes?
Why do I breathe
the wind/the air brought
by the dying leaf
that fell on my nape?
Why it is me who gathered
all the joy of the gale
of leaf without breath, dying that fell on my nape?
I breathe…
I breathe!
Such a joy!

My church by Matilda Caragiu-Marioteanu, translated by Steliana Gima

My church is the sky
It is the wind that blows
Between me and Him
Without walls
Without towers
Without roof
My heart as a bell
That exhausts beating
With love.
My church is the sky,
The stings of the mind
Ripping the clouds
I rise
I elude the cloths
The people
The dust
Of anything that creeps on the earth
my church is the sky
since the son of Man
is caught and crucified on earth

My fate by Matilda Caragiu-Marioteanu, translated by Steliana Gima

It appeared in my dream

All white clothed

A snow garland

On its bottom hair

Twisted to its waste also

-lest it may stumble?

Hanging flowers

Eyelash by eyelash

Red flakes

-earings in its ears

Basil in the nostrils

- so green now that is winter!

White flocks of wood

Flowing threads and threads

By fingers

Icy turned into stone lips

„Come on!” it said.

It was my fate.

AROMANIAN POEMS by Matilda caragiu Marioteanu, translated by Steliana Gima

Testament for my daughterMy daughter, my adored
Who was born neither in Gramoste
Nor in Samarina
Nor in Hrupisti
Nor in Perivoli

Who did not drink water carried with buckets
From Dolta
From Bucuvala’s fountain
From Vergina’s little creek

Who knows neither the meaning
Of the Argos lamb
Of the baking tin pie. crust baked
Of the „bread juice”
Made by Aromanian mother,
Of sweet „bucuvala”
Of „butter green cheese”

Who did not kissed the hand of an old man
Of a grandfather
Of golden hands
Of venerable mothers

Who did not stay hidden, your betrothed to appear
Who was not a bride without knowing her husband
Who doesn’t even know what
The eye when whitens means
Due to such a long waiting
And due to such a love

My daughter, my gentle sheep
My snowball
Bead like eye
Hazel tree body
Turtle dove like voice
Hold me, hold my hand.

cuvinte care dispar

sarmul cuvintelor de altadata, cuvinte care dispar. Va invit sa va ganditi 2 secunde la 2 cuvinte care va trec prin minte, cuvinte care nu mai sunt folosite atat de des.Astept reactii si comentarii. este cuvantul "pricopseala" pe cale de disparitie? dar "a fagadui", "a cerne"? ce va trece prin cap acum?